Paște fericit!

Nu m-a întristat că am ieșit din tiparul anual al serbării Paștelui. A fost chiar un motiv de bucurie. Aici Paștele nu înseamnă mai mult decât un Egg hunt cu copiii sau ciocolată sub formă de ou sau de iepure. Aici unde nimic nu e holy, nici măcar holiday nu au în zile de sărbătoare.

Legat de importanța sărbătorii, îmi amintesc cum în școala generală, înainte de ora de religie trebuia să spunem o rugăciune. Ne ridicam cu toții în picioare, cu mâinile împreunate, cot la cot, îndreptați spre răsărit, într-un glas șopteam în barbă cuvintele ce o compunea. Dar eram copii și nu ne era prea clar de ce trebuie să facem asta. Așa că nu găseam că ar fi nepotrivit să ne dăm ghionturi. Doar că radarul ne-a reperat și nu s-a lăsat nerăzbunat pentru vădita lipsă de evlavie a micilor enoriași: am fost scoși la lecție.

Întrebare: Care e cea mai importantă sărbătoare în ortodoxie? 

Răspunsul meu: Crăciunul. 

Răspunsul corect: Paștele! 

Deznodământ: Insuficient în catalog... 

Dacă cineva mă întreabă, acum știu corecta ierarhizare eclesiastică a sărbătorilor. Ceva logică aveam atunci când mi-am dat răspunsul, chiar dacă nu era în concordanță cu ce era fixat în paginile manualului alternativ: dacă nu ar fi fost Crăciunul, de Paște nici nu putea fi vorba. Dar nimeni nu m-a rugat să îmi argumentez răspunsul. Poate aș fi primit o sentință mai ușoară, poate chiar izbăvirea...

Vreau să scriu ca să nu uit că ieri am păscut cum nu se poate mai fericită pe un teren... de tenis! Și apoi pe un teren de baschet! Da, așa mi-a trecut ziua de Paști și a fost cel mai încântător mod în care o puteam petrece. Moartă de oboseală, rumenită ușor de soare, cum nu se poate mai fericită. Tot ieri am alergat după mașina de înghețată care bântuie prin cartier. Mi-am luat o înghețată apoasă, colorată și sintetic parfumată. Și când te gândești că chiar am alergat pe toate străduțele după ea pentru că la fiecare colț în care o vedeam, avea grijă să vireze în direcța opusă...

În complexul în care trăiesc există două terenuri de tenis în cea mai bună stare care nu sunt folosite de nimeni.  Am o poveste legată și de aceste terenuri. În spatele terenului e un perete de placaj construit pentru cei care nu au un partener cu care să joace. Peretele are aproximativ 15 ani, a fost construit de fiul gazdei la care locuiesc, ca proiect pentru boys scouts. Peretele e încă acolo, acoperit de graffiti, utilizabil după atâta timp.

În timp ce jucam tenis, pe terenul de basket alăturat a venit un grup de tineri. Nu au stat mai mult de o jumătate de oră și au plecat. Dar au lăsat în urmă o minge de basket jerpelită, dar umflată, numai bună. Așa că am profitat de ocazie... Și am facut primul românism de când sunt aici: am găsit mingea, nu o folosea nimeni, am luat-o și m-am jucat! Ce dor mi-a fost să joc basket!!!

Ieri mi-am cunoscut versiunea braziliană. E incredibilă forța care îi aduce împreună pe cei ce au aceleași povești să își spună, pe cei care vorbesc aceeași limbă fără cuvinte, the language of mutual understanding, pe cei care nu se lasă lost in translation. Dar ce nevoie ai de cuvinte atunci când o singură privire spune totul? Atunci când simți numitorul comun fără să ai nevoie de confirmare. Iar dacă cuvintele vin, nu aduc nimic neașteptat, ci doar întăresc ceea ce știai deja.

EWING 

Why   did  you  look  at  me? 

AUTUA 

Pain  strong,  aye,  but  friend's  eyes more  strong. 

Pot spune cu toată încrederea că am un prieten. Am câștigat la loterie într-o lume săracă în sinceritate și apropiere. Am primit cele mai frumoase daruri pe care un iepuraș mi le poate aduce. Sunt plină de bucuria de a fi în viață, de bucuria de a mă putea bucura. A fost o zi minunată.

Tot weekendul ce a trecut era vorba să organizăm (în sfârșit) o masă românească (Deși, dacă stau să mă gândesc, am făcut deja ciulamaua de ciuperci a lui buni o dată, se poate numi că am gătit românește...). Și, având în vedere că suntem doi... puterea (degringoladei) crește... Așa că cina, care s-a tot amânat de o lună încoace, a devenit prânz până la urmă pentru că am hotarât că nu avem destul timp să gătim 3 feluri de mâncare după muncă. Felurile la care ne-am oprit până la urma, după îndelungi dezbateri sunt, după cum urmează:

• Ciorbă rădăuțeană
• Tochitură cu mămăligă
• (Faimoasele deja) Găluște cu prune - Da, sunt sigură că o sa ard iarăși 3 crătiți în proces... Și mai sunt sigură că o să îi îndop pe toti cei prezenți, așa cum tradițional se cuvine...

Bineînțeles că sunt extraodinar de entuziasmată și îmi doresc tare mult să gătesc o masă mare. Și de-asta am trâmbițat depre cina cea de taină din primul moment în care mi-a venit ideea. Doar că momentul când cina va avea loc e încă o taină... Așa se face că cineva foarte subtil a observat: 

What about that dinner? Is waiting so long a Romanian thing? 

Iar eu, cel puțin în sinea mea, a trebuit să înghit cu nod și să recunosc că da, amânarea e o chestie româneasca... Amânăm, că poate nu mai e nevoie să o facem. Și ar mai fi ceva. Avem proiecte ambițioase, dar nu reușim să le finalizăm niciodată. Ne batem cu pumnii-n piept, dar sună a gol... Ca să ne prezentăm totuși cu ceva la final, ajungem la cuvantul magic compromis, alt cunvânt cheie când vine vorba de locul din care mă trag... las-o băi, las-o, las-o băi, că merge-așa...

PS: Vorbind de românisme... Am ieșit într-o seara și mi-am așezat, ca toți ceilalți, geaca în cuier. Doar ce se poate întâmpla? Ei bine, în momentul plecării ia geaca de unde nu-i. Toți ceilalți și-au recuperat gecile din locul în care le lăsaseră, numai eu nu. Ce să-i faci, în viață trebuie să mai și pierzi, încerc eu râzând să mă îmbărbătez... Sunt surprinsă că nu m-am necăjit nici o clipă. Poate pentru că, în toată paranoia mea (am mai pierdut un fâș în condiții similare în facultate...) mă așteptam să se întâmple așa ceva, doar că m-am gandit să-i dau o șansă, să nu pornesc cu idei preconcepute, poate aici nu e ca acasă... :)))) Dacă îmi făceam probleme ce o să mă fac cu geaca mea de iarnă pe avion la vară, pot să spun doar că...

There, I fixed it!

EDIT: Se pare ca aici nu e chiar ca acasa, mi-am recuperat geaca. Tot ce a fost nevoie sa fac a fost sa revin cu un telefon. Probabil a fost ratacita pe undeva pe unde eu nu m-am uitat. Cand am auzit ca geaca mea a fost recuperata, m-a incercat o usoara senzatie de discomfort, nicidecum de bucurie... Acum ce ma fac cu geaca de iarna pe avion? Abia ma obisnuisem cu ideea ca am pierdut-o definitiv si iremediabil. Tot ce imi mai ramasese din ea era gluga, buna s-aia :)))