The septic taste of freedom

Mi-amintesc cand am vazut doi copii, doi tiganusi, jucandu-se. Ii priveam de sus, bineinteles... De la nivelul 4, dar si de la nivelul unei fete albe nesigura de propriile origini, dar crescuta cu puternice preconceptii. Dar nu ma puteam opri sa nu ii invidiez din tot sufletul. Fericirea lor, libertatea lor... Cum ar putea sa ii invidieze cineva ca mine, cineva cu un prezent asigurat (cel putin)? Dar ii priveam cu nesat si imi doream cu sete ceea ce ei aveau, iar mie imi era interzis. Aveau o masa cu cele 4 picioare in sus, pe care o foloseau ca pluta, intr-o balta noroioasa. Nimic altceva decat doi copii imbracati prost, plini de noroi, intr-un ochi murdar, fundatia unei cladiri in care se stransese apa. Plini de viata - viata care nu imi apartinea si parea ca nu avea sa fie a mea niciodata. Plini de bucurie - bucurie pe care nu am invatat sa o simt decat mult, mult mai tarziu. Liberi - asa cum nu credeam ca am sa pot fi. 
Cum se face ca m-am simtit mereu asa de batrana? Dar nu si inteleapta. Cum se face ca, desi tanjeam dupa aceleasi nimicuri neinsemnate ca orice alt copil, nu insemnau nimic pentru mine, de fapt. Ma intrebam mereu daca nu cumva this life is overrated. Daca nu cumva suntem programati sa ne dorim ceea ce, de fapt, nu ne implineste. Ma intreb si acum, cand stiu ca nu am nicio limita, de ce imi repun cuminte latul la gat? Asa de impamantenite sa-mi fie gandurile, obiceiul de a fi lipsita de libertate incat ma intorc spasita la ceea ce stiu deja? Si daca sunt cineva care nu incape in limitele vietii? Ce-am sa fac? Sa rup lanturile, sa sfasii decorul si sa trec in lumea cealalta, sperand ca data viitoare o sa pic mai bine? Sau am sa ma tarasc in continuare, deghizata intr-un prototip care face ceea ce i se spune?