Primele mele zile aici...
Au frigidere absolut imense, iar ce am văzut eu e chiar un frigider mic :))) Casa e foarte spaţioasă si confortabilă. E o curăţenie deplina în fiecare ungher. Totul e pus la locul lui, cu grija. Nu stau nici vase si nici tacâmuri în scurgătorul din bucătărie.
Semințele si fructele uscate sunt scumpe. (Ce nu e?) Unde e pâinea de casă de acasă??? :) aici nu ai sa vezi așa ceva :)))
Gazda mi-a povestit o chestie despre copiii ei când erau mici. A zis ca de fiecare data când făceau o chestie buna erau recompensați cu o sumă mică de bani (dacă duceau gunoiul, dacă aveau note bune, etc.). Dar și că la fiecare prostie trebuiau sa dea ceva înapoi. Iar ei nu vroiau sa dea nimic înapoi :))) Așa ca nu făceau prostii. Și mi-a mai povestit cum copiii ei, daca vroiau ceva spuneau: mama, ia-mi și mieee, nu e DECÂT 5 dolari. Iar dacă mama credea ca lucrul respectiv e inutil sau nu vroia sa le cumpere le spunea sa și-l ia singuri din banii primiți. Dintr-o data, lucrul devenea prea scump pentru ei și parca nu prea le mai trebuia :))) Mi s-a părut că le-a dat o lecție bună aici. Ceea ce imi aminteste de ceva din propriul set de lecții de viață. La un moment dat am mers la cules de urzici. Înainte să ajung acolo, în mintea mea nu exista decât conceptul de a merge la piață și a cumpara urzicile de care ai nevoie. În definitiv nu costau DECÂT un leu... Și am cules o punga de urzici. Și m-au urzicat prin mănușile pe care le purtam... Și am înțeles și eu ce înseamnă să muncești pentru un leu...
Ar mai fi ceva la care nu m-am gândit până acum. Am înțeles că atunci când o familie de negrii (evident, familii cu o educație și posibilități financiare precare) se mută într-un cartier, tot cartierul e compromis. De ce? În primul rând, nu vine o familie în casă, vin vreo 3 familii într-o singură casă. Casa și peluza nu sunt îngrijite, aruncă gunoaie peste tot. Iar asta îi face pe vecinii din cele 4 direcții sa înceapă să se mute, să își părăsească locuința și să caute altceva. Problema e că nici nu mai pot vinde casa respectivă, având așa vecini. Iar valoare casei scade cu mult. Valoarea caselor din tot cartierul scade. Ce domino interesant :) Situații de genul acesta sunt plauzibile în momentul în care rădăcina problemelor rămâne intactă. Adică tu poți sa crezi ca ti-ai luat felia de vis american, că ai casa și peluza ta minunată încoronata cu o cutie poștala plina cu reclame, când, dintr-o data dai nas în nas cu... realitatea. Cu realitatea neimplicării tale. Dacă si numai dacă oamenii ar fi atenți la ce se întâmpla in jurul lor... Dacă și-ar pune umărul sa ii ridice si pe alții, nu numai pe ei înșiși. Atunci nu ar mai fi surprinși de buruiana ce creste in jurul lor si tinde sa îi înghită. Pentru că buruiana nu ar mai exista. Pentru că poți sa fugi, dar pâna când? Nu poți să ocolești realitatea pentru mult timp, să crezi că poți să faci slalom printre... Realitatea aleargă mai repede ca tine, te prinde din urmă și îți dă și un șut în fund, poate îți revii din fudulie. Din snobismul de a te considera izolat, din iluzia ca nu poți fi atins. Dar toate astea sunt simple iluzii pe care solul pe care calc iute mi le va secera de la... rădăcina.
Și eu am crescut cu vecini indezirabili, dar de aici până la a mă gândi la faptul că îmi trag în jos valoare locuinței, cale lunga... Cel puțin pentru mine. Poate pentru că a iți vinde locuința nu e ceva așa de comun la noi. Poți să trăiești o viața întreaga in același loc, înghițind cu noduri rahaturile celor din jur, și să nu te gândești (sau să nu poți) să te muți. Sau poate așa am trăit...
Azi o sa încerc sa merg pe jos la munca, sa vad cat îmi ia si sa vad pe unde pot sa trec strada :))) Momentan, îmi e aproape teama sa ies din casa... Nu e nimeni pe drum, nimeni! Doar mașini. De ce? Nimeni, dar nimeni nu merge pe jos. Daca cumva nu ai mașină, lumea presupune ca ți s-a stricat și e in service. Nu se poate sa nu ai mașina. De altfel, la risipa de spațiu de aici, nu te miri ca primul magazin e la mulți kilometri depărtare. Risipă a fost cuvântul zilei.
