Blogging experience

Am început să scriu aici pentru a ține evidența experiențelor mele pe durata deplasării. Pentru ca voi să puteți lua temperatura, ca să simțiți, prin mine, ceea ce mi-a fost dat să trăiesc în acest timp. Dar la început nu vedeam decât aspectul practic al postărilor mele, acela de a vă răspunde la curiozități și a vă ține la curent cu evenimentele din viața mea de împrumut. Apoi abia a venit, pe nesimțite, în mod natural, deschiderea lumii mele interioare.

Vă mulțumesc pentru că mă citiți, pentru că vă pasă. Totul e minunat și copleșitor în același timp. Când am început să scriu, scriam în gol, fără să am vreo confirmare că cineva mă aude. Scriam, fără să îmi dau seama, pentru mine, de fapt. Pentru propria claritate. Dar s-a întâmplat că am început să primesc păreri despre scrisul meu, despre stilul meu, despre mine de la voi, iar asta, fără sa vreau, m-a schimbat. Acum știu că așteptați să scriu. Și m-am intimidat... Și m-am rușinat... Și m-am blocat... Chiar imi aducea mai multa placere atunci cand nu mă gândeam că cineva apreciază/asteptă să scriu ceva. Pur și simplu scriam. Și era natural și avea haz. Sper sa fie din nou la fel pentru mine. Să îmi șterg din minte ce am auzit despre ce și cum scriu.

Dar cel mai bun mod de a trece peste asta se pare că e, din nou, să scriu despre asta. Să scriu despre cum e să fii lovit de inspirație și să te lași purtat de ea, sa lași cuvintele să iasă prin tine, fără să ai în nici un moment sentimentul că îți aparțin în vreun fel, ci doar că eliberezi ceva mai presus de tine, de capacitatea și de judecata ta. E ca un fel de transă, din care oricât de obosit ai fi, orice s-ar întâmpla în jurul tău, nu te lași scos. Simțeam același lucru atunci când desenam. Eram complet detașată, ușoară, prezentă. Simți cum începe să se cristalizeze, cuvintele încep să se așeze, mai întâi mici epicentre în minte, baza pentru cutremurul ce va urma...

Scriu pentru că a trecut ceva timp peste mine, și nu a trecut degeaba. Scriu și pentru că știu că am să bucur câteva perechi de ochi. Scriu pentru că viața asta e prea scurtă, aspră și seacă pentru a le refuza celor din jur o bucurie oricât de mică. Și astfel nu înfrumusețez numai viețile altora, ci și pe a mea, ca o undă care reverberează. Dacă un cuvânt de-al meu vă aduce puțină bogăție în viață... Puteți fi siguri că nu am sa mai tac niciodată.

Ar mai fi ceva... Îmi amintesc fiecare parfum al fiecarui om care mi-a fost aproape. E oarecum comic, dar îmi place sa miros oamenii cu care mă întâlnesc. Nu nu mă refer la parfumul menit să vă ascundă propriul miros cu unul artificial și impersonal de nu știu câți euro sticluța... Mă refer la parfumul vostru, la acela care e inimitabil, nu poate fi replicat și care nu se schimbă în timp. Atunci când nu sunteți atenți, ca să nu îmi observați ciudațenia, vă trag tare în piept ca să vă fixez mirosul. Și ca să nu vă mai pot uita.