Live to tell your story

La niciodată finalizata conversație în jurul subiectului: vaaaai, dar nu vrei copii? Vrei sa trăiești numai pentru tine? Am găsit acum un răspuns. Nu cred că doar atunci când ai copii îți trăiești viața prin altcineva. Trăim împreună cu toate persoanele pe care le ducem mai departe, îngropate adânc în interiorul nostru. Viețile pe care le-am atins și cărora le-am schimbat orbita, ca jocul de copii în care te rotești repede ţinându-te de mână, ca la sfârșit să te desprinzi amețit și dezorientat, cu inerția rotației încă proaspătă în minte. Cum să crezi că doar având copii poți să îți continui viața prin altcineva? Cu un gest oricât de mic poți câștiga pentru totdeauna un suflet până atunci străin.

Am simţit mereu nevoia acută de a aparţine. De a aparţine unui om, unui loc, unei familii... De a avea pământ stabil sub picioare, şi nu doar un preş ce îmi era smuls, ca o glumă, din când în când. Şi simt că aparţin. Şi nu exită om pe faţa pământului care să fie mai recunoscător pentru că avem şi nu aveţi, pentru că salut şi nu sărut-mâna, pentru că ne-am luat şi nu v-aţi luat, pentru copilaş, deşi copilaşul are deja 24 de ani... Pentru nu se întâmplă nimic, nu ai cum să cazi, bunicu e aici. Iar mie, în varf de scară, culegând păstăi, îmi venea să plâng, ca un copil mare şi ridicol. Vous m'ont sauvé la vie... Și nu, nu trăiesc în trecut. Doar mă bucur de acele clipe ce au fost ale mele, și continuă să îmi aparțină, pentru că au rămas fixate în trecutul ce nu îmi poate fi înstrăinat. Orice altceva poate să rămână suspendat. Gravitatrea poate să dispară cu totul. Pot să trăiesc fără să dețin nimic. Cred că asta e și ideea, până la urmă: toate ale mele le port cu mine.

Și pentru că veni vorba de gesturi... Mi-amintesc mereu cu o mare încântare de ocazia pe care mi-a dat-o viața de a face o bucurie: la un concert de lansare a unui nou videoclip Urma (All wrong), s-a întâmplat să fie prezent autorul cărții Vând kilometrii, Mihai Barbu. Întâmplarea a făcut că am auzit de el și de povestea cărții lui cu foarte puțin timp în urmă. L mi-a vorbit despre el plină de entuziasm. Evident că atunci când am auzit că Mihai era în aceeași încăpere, misiunea ce-o aveam de îndeplinit s-a cristalizat în fracțiunea de secundă imediat următoare momentului de stupoare și surpriză: să iau un autograf pentru L. Simplu, nu? Nu dacă nu ai nici măcar un șervețel pe care să îl rogi să se iscălească... Așa că am început cu toată frenezia să scotocesc de jur împrejurul meu fiecare ființă vie care ar putea să dețină o bucată oricât de mică de hârtie. Și am găsit până la urmă... O cartelă folosită de metrou. Și m-am dus emoționată cu cartela mea si cu singurul pix verde în mână până la ochii aceia blânzi si luminoși, să îi cer o bucată din lumina lor. Și mi-au dat mai mult de atât. A zâmbit când m-a vazut, așa neajutorată și fâstâcită, pitită în spatele cartelei mele goale, și m-a întrebat cum mă numesc. Răspunsul meu, natural și cât se poate de spontan (eram, totuși la un concert...) a fost un singur cuvânt: L. El a luat cartela, s-a întors și mi-a umplut-o de cuvinte ce nu puteau veni decât din inima lui: L, sper că viața să te poarte mai departe decât o poate face cartela asta de metrou. Și sunt sigură că nu avea habar că numele meu nu e L, și nici cât adevăr era în cuvintele lui. A doua zi cartela a ajuns la ea, la L, însoţită de povestea mea neverosimilă. Reacţia ei? Nepreţuită... Am crezut că nu o voi vedea niciodată... emoţionată.

Atâtea minuni mici înlănțuite incredibil... Parcă am o viaţă însăilată, cu capătul aţei legat de colţul gurii mele. Atunci când zâmbesc toate peticele din care e făcută se unesc.