The septic taste of freedom

Mi-amintesc cand am vazut doi copii, doi tiganusi, jucandu-se. Ii priveam de sus, bineinteles... De la nivelul 4, dar si de la nivelul unei fete albe nesigura de propriile origini, dar crescuta cu puternice preconceptii. Dar nu ma puteam opri sa nu ii invidiez din tot sufletul. Fericirea lor, libertatea lor... Cum ar putea sa ii invidieze cineva ca mine, cineva cu un prezent asigurat (cel putin)? Dar ii priveam cu nesat si imi doream cu sete ceea ce ei aveau, iar mie imi era interzis. Aveau o masa cu cele 4 picioare in sus, pe care o foloseau ca pluta, intr-o balta noroioasa. Nimic altceva decat doi copii imbracati prost, plini de noroi, intr-un ochi murdar, fundatia unei cladiri in care se stransese apa. Plini de viata - viata care nu imi apartinea si parea ca nu avea sa fie a mea niciodata. Plini de bucurie - bucurie pe care nu am invatat sa o simt decat mult, mult mai tarziu. Liberi - asa cum nu credeam ca am sa pot fi. 
Cum se face ca m-am simtit mereu asa de batrana? Dar nu si inteleapta. Cum se face ca, desi tanjeam dupa aceleasi nimicuri neinsemnate ca orice alt copil, nu insemnau nimic pentru mine, de fapt. Ma intrebam mereu daca nu cumva this life is overrated. Daca nu cumva suntem programati sa ne dorim ceea ce, de fapt, nu ne implineste. Ma intreb si acum, cand stiu ca nu am nicio limita, de ce imi repun cuminte latul la gat? Asa de impamantenite sa-mi fie gandurile, obiceiul de a fi lipsita de libertate incat ma intorc spasita la ceea ce stiu deja? Si daca sunt cineva care nu incape in limitele vietii? Ce-am sa fac? Sa rup lanturile, sa sfasii decorul si sa trec in lumea cealalta, sperand ca data viitoare o sa pic mai bine? Sau am sa ma tarasc in continuare, deghizata intr-un prototip care face ceea ce i se spune?

Paște fericit!

Nu m-a întristat că am ieșit din tiparul anual al serbării Paștelui. A fost chiar un motiv de bucurie. Aici Paștele nu înseamnă mai mult decât un Egg hunt cu copiii sau ciocolată sub formă de ou sau de iepure. Aici unde nimic nu e holy, nici măcar holiday nu au în zile de sărbătoare.

Legat de importanța sărbătorii, îmi amintesc cum în școala generală, înainte de ora de religie trebuia să spunem o rugăciune. Ne ridicam cu toții în picioare, cu mâinile împreunate, cot la cot, îndreptați spre răsărit, într-un glas șopteam în barbă cuvintele ce o compunea. Dar eram copii și nu ne era prea clar de ce trebuie să facem asta. Așa că nu găseam că ar fi nepotrivit să ne dăm ghionturi. Doar că radarul ne-a reperat și nu s-a lăsat nerăzbunat pentru vădita lipsă de evlavie a micilor enoriași: am fost scoși la lecție.

Întrebare: Care e cea mai importantă sărbătoare în ortodoxie? 

Răspunsul meu: Crăciunul. 

Răspunsul corect: Paștele! 

Deznodământ: Insuficient în catalog... 

Dacă cineva mă întreabă, acum știu corecta ierarhizare eclesiastică a sărbătorilor. Ceva logică aveam atunci când mi-am dat răspunsul, chiar dacă nu era în concordanță cu ce era fixat în paginile manualului alternativ: dacă nu ar fi fost Crăciunul, de Paște nici nu putea fi vorba. Dar nimeni nu m-a rugat să îmi argumentez răspunsul. Poate aș fi primit o sentință mai ușoară, poate chiar izbăvirea...

Vreau să scriu ca să nu uit că ieri am păscut cum nu se poate mai fericită pe un teren... de tenis! Și apoi pe un teren de baschet! Da, așa mi-a trecut ziua de Paști și a fost cel mai încântător mod în care o puteam petrece. Moartă de oboseală, rumenită ușor de soare, cum nu se poate mai fericită. Tot ieri am alergat după mașina de înghețată care bântuie prin cartier. Mi-am luat o înghețată apoasă, colorată și sintetic parfumată. Și când te gândești că chiar am alergat pe toate străduțele după ea pentru că la fiecare colț în care o vedeam, avea grijă să vireze în direcța opusă...

În complexul în care trăiesc există două terenuri de tenis în cea mai bună stare care nu sunt folosite de nimeni.  Am o poveste legată și de aceste terenuri. În spatele terenului e un perete de placaj construit pentru cei care nu au un partener cu care să joace. Peretele are aproximativ 15 ani, a fost construit de fiul gazdei la care locuiesc, ca proiect pentru boys scouts. Peretele e încă acolo, acoperit de graffiti, utilizabil după atâta timp.

În timp ce jucam tenis, pe terenul de basket alăturat a venit un grup de tineri. Nu au stat mai mult de o jumătate de oră și au plecat. Dar au lăsat în urmă o minge de basket jerpelită, dar umflată, numai bună. Așa că am profitat de ocazie... Și am facut primul românism de când sunt aici: am găsit mingea, nu o folosea nimeni, am luat-o și m-am jucat! Ce dor mi-a fost să joc basket!!!

Ieri mi-am cunoscut versiunea braziliană. E incredibilă forța care îi aduce împreună pe cei ce au aceleași povești să își spună, pe cei care vorbesc aceeași limbă fără cuvinte, the language of mutual understanding, pe cei care nu se lasă lost in translation. Dar ce nevoie ai de cuvinte atunci când o singură privire spune totul? Atunci când simți numitorul comun fără să ai nevoie de confirmare. Iar dacă cuvintele vin, nu aduc nimic neașteptat, ci doar întăresc ceea ce știai deja.

EWING 

Why   did  you  look  at  me? 

AUTUA 

Pain  strong,  aye,  but  friend's  eyes more  strong. 

Pot spune cu toată încrederea că am un prieten. Am câștigat la loterie într-o lume săracă în sinceritate și apropiere. Am primit cele mai frumoase daruri pe care un iepuraș mi le poate aduce. Sunt plină de bucuria de a fi în viață, de bucuria de a mă putea bucura. A fost o zi minunată.

Tot weekendul ce a trecut era vorba să organizăm (în sfârșit) o masă românească (Deși, dacă stau să mă gândesc, am făcut deja ciulamaua de ciuperci a lui buni o dată, se poate numi că am gătit românește...). Și, având în vedere că suntem doi... puterea (degringoladei) crește... Așa că cina, care s-a tot amânat de o lună încoace, a devenit prânz până la urmă pentru că am hotarât că nu avem destul timp să gătim 3 feluri de mâncare după muncă. Felurile la care ne-am oprit până la urma, după îndelungi dezbateri sunt, după cum urmează:

• Ciorbă rădăuțeană
• Tochitură cu mămăligă
• (Faimoasele deja) Găluște cu prune - Da, sunt sigură că o sa ard iarăși 3 crătiți în proces... Și mai sunt sigură că o să îi îndop pe toti cei prezenți, așa cum tradițional se cuvine...

Bineînțeles că sunt extraodinar de entuziasmată și îmi doresc tare mult să gătesc o masă mare. Și de-asta am trâmbițat depre cina cea de taină din primul moment în care mi-a venit ideea. Doar că momentul când cina va avea loc e încă o taină... Așa se face că cineva foarte subtil a observat: 

What about that dinner? Is waiting so long a Romanian thing? 

Iar eu, cel puțin în sinea mea, a trebuit să înghit cu nod și să recunosc că da, amânarea e o chestie româneasca... Amânăm, că poate nu mai e nevoie să o facem. Și ar mai fi ceva. Avem proiecte ambițioase, dar nu reușim să le finalizăm niciodată. Ne batem cu pumnii-n piept, dar sună a gol... Ca să ne prezentăm totuși cu ceva la final, ajungem la cuvantul magic compromis, alt cunvânt cheie când vine vorba de locul din care mă trag... las-o băi, las-o, las-o băi, că merge-așa...

PS: Vorbind de românisme... Am ieșit într-o seara și mi-am așezat, ca toți ceilalți, geaca în cuier. Doar ce se poate întâmpla? Ei bine, în momentul plecării ia geaca de unde nu-i. Toți ceilalți și-au recuperat gecile din locul în care le lăsaseră, numai eu nu. Ce să-i faci, în viață trebuie să mai și pierzi, încerc eu râzând să mă îmbărbătez... Sunt surprinsă că nu m-am necăjit nici o clipă. Poate pentru că, în toată paranoia mea (am mai pierdut un fâș în condiții similare în facultate...) mă așteptam să se întâmple așa ceva, doar că m-am gandit să-i dau o șansă, să nu pornesc cu idei preconcepute, poate aici nu e ca acasă... :)))) Dacă îmi făceam probleme ce o să mă fac cu geaca mea de iarnă pe avion la vară, pot să spun doar că...

There, I fixed it!

EDIT: Se pare ca aici nu e chiar ca acasa, mi-am recuperat geaca. Tot ce a fost nevoie sa fac a fost sa revin cu un telefon. Probabil a fost ratacita pe undeva pe unde eu nu m-am uitat. Cand am auzit ca geaca mea a fost recuperata, m-a incercat o usoara senzatie de discomfort, nicidecum de bucurie... Acum ce ma fac cu geaca de iarna pe avion? Abia ma obisnuisem cu ideea ca am pierdut-o definitiv si iremediabil. Tot ce imi mai ramasese din ea era gluga, buna s-aia :)))

Princeton vs. Brown

How's life?

Ce văd eu e departe de o utopie. Ce văd eu e doar o cușcă frumos vopsită pe dinafară. Ce văd eu e privarea de libertate prin toate mijloacele cu putință. America se presupune a îmbrățișa diversitatea, dar oare cum se face că totul pare să fie scos de pe banda rulantă? Casele sunt trase la indigo. Peluzele impecabile. Dar, atenție! Pentru a menține starea de fapt e musai ca toți locuitorii unei așezări de acest gen să arunce sute bune în îngijirea petecului de iarbă. Dacă un singur lot nu e îngrijit, apare inamicul... Păpădia! Și ce te faci când tot efortul (financiar) ți se duce de râpă la prima adiere a vântului... Teribil, vă spun, e inacceptabil ce se întâmplă...

Și apropo de aruncat sute... Rare sunt cazurile în care cineva face ceva cu mâna lui. De-asta există imigranți... Americanii nu își curăță nici proprii pantofi (nu-i așa că acum e clar de ce încă există lustrangii?). Dar nu e o chestiune de lene, nici pe departe. Doar că viața e astfel construită încât nu îți lasă timp. Așa ajunge cina să fie cea mai importantă (a se înțelege consistentă) masă a zilei, pentru că e singurul moment care îi prinde pe toți cei dintr-o familie împreună.

Să îmi explice și mie cineva cum pot exista lanțuri de frizerii??? Vorbind de lanțuri să nu uităm că... 

America runs on Duncan!

*Duncan Doughnuts e lanțul de gogoșerii (gogoși care nu sunt nici pe departe ceea ce te-ai aștepta, ci niște aluaturi searbede și peste putință de dulci cu glazuri nenatural de colorate) pe care le poți găsi și în cele mai pipernicite așezări umane. 

Săptămâna are tot 7 zile, ziua tot 24 de ore. Diferența e că totul e făcut să pară încântător. Totul e până la urmă doar o chestiune de nuanță:

A spoon full of sugar makes the medicine go down, the medicine go down...

Numai că the medicine e propria viață care se scurge inutil și iremediabil. Nu iți lasă timp de gândire. Îți ia ochii cu sclipirea-i de fațadă, ca imediat apoi să te înghită. Nimic nu e așa cum pare atunci când privești din afară. Dar vino, hai, mușcă din The big Apple, iar fața subit ți se va schimonosi când vei vedea că măru-i putred. 

New York e în primul rând un port. De jur împrejurul Manhattan-ului e o vastă întindere de containere multicolore începute pe ici-colo de rugină. Orașul în sine e destul de limitat, și nici pe departe așa de glamourous cum e făcut să apară în toate filmele sau fotografiile pe care le-ai fi văzut vreodata.

New York in 4 acte - Actul I

Sâmbăta românească - să dăm o talpă prin Times Square

Primul local în care am întâlnit sistemul din imagine. Plasezi comanda, plătești și îți este înmânat un mic dispozitiv. Atunci când comanda e gata, discul te avertizează începând să vibreze și să lumineze:

Nu de fiecare dată roz, dar de fiecare dată am vazut cel puțin o limuzina...

Nu e tocmai ce mai mediatizată imagine a New York-ului, dar la fiecare 2 străzi găsești câte o biserică (evident, de fiecare dată, altă confesiune)

New York e un fel de studiourile Buftea, poți denumi fiecare colț după filmul în care apare (uite, clădirea Spiderman II)

East-Side River